“ Fata de imparat dete apa lui Praslea de bau si prinse mai multa putere;atunci stranse pe zmeu in brate,il ridica in sus si,cand il lasa jos,il baga pana la genunchi in pamant.”
( Praslea cel voinic si merele de aur-Petre Ispirescu)
‘-Lasa-l jos,mai Marine,ca e pacat de el,moare.Nu-l vezi ca de-abia e cat luleaua ? ‘’
(Puiul-Ion Al.Bratescu-Voinesti)
‘-Harap-Alb,pentru ca esti asa de bun si te-ai ostenit de ne-ai facut adapost,vreau sa-ti fac si eu un bine in viata mea : na-ti aripa asta si, cand ii avea vreodata nevoie de mine,aprinde-o,si eu,indata am sa-ti vin intru ajutor.’
(Povestea lui Harap-Alb-Ion Creanga)
‘Domnu’ne-a invatat rugaciuni,ne-a invatat cantece care erau asa de frumoase pentru copilaria si suftelele noastre.Ne-a invatat sa credem in trecut si in vrednicia noastra si multe altele de care nu ne mai aducem aminte,dar care au ramas in sufletul nostru ca seminte bune ce au inflorit bogat mai tarziu. ‘
(Domnu’Trandafir-Mihail Sadoveanu)
‘Atunci fetei i se facu mila si,luind catelusa,o spala si-o ingriji foarte bine.Apoi o lasa acolo si-si cauta de drum,multumita fiind in suflet ca a putut savarsi o fapta buna.
..........................................................................................................
Fata,harnica cum era,curata parul de uscaturi si de omizi cu mare ingrijire si apoi se tot duce inainte sa-si caute stapan.’
( Fata babei si fata mosneagului-Ion Creanga)
selectie realizata de Ioana
A fost odata vaduva care locuia intr-o coliba. Si in fata avea o gradina in care cresteau doua tufe de trandafiri. Una dadea trandafiri albi iar cealalalta rosii si mai avea doua fetite, aidoma tufelor de trandafiri. De aceea una se chema Rozalba, iar cealalta Rozalia. Amandoua fetite erau atat de evlavioase, de bune si harnice, cum nu mai erau altele pe lume, doar ca Rozalba era mai blanda si mai blajina, iar Rozalia alerga prin poiene si prin campii, cautand flori si prinzand pasarele. Rozalba ramanea acasa langa mama sa, si o ajuta la treburile casei sau facea singura treaba, cand nu avea nimic de facut. Atat de mult se iubeau cele doua copile, ori de cate ori ieseau afara se tineau de mana, iar cand Rozalba zicea:
- Nu vreau sa ne despartim!
Rozalia spunea:
- Cat vom trai!
Iar cand era si mama lor aceasta zicea:
- Si tot ce are una, trebuie sa imparta cu cealalta!
Adesea colindau singure prin padure dupa fructe, dar vezi nici un animal nu le facea nuci un rau ci se apropiau de ele cu incredere: iepurasii mancau din mana lor frunzev de varza ori morcovi, caprioara pastea linistita, cerbul sarea plin de voiosie pe langa ele, pasarelele cantau pe ramuri. Nici un pericol nu le ameninta; daca se intampla sa intarzie si sa le prinda noaptea prin padure se culcau una langa alta, pe muschi si dormeau pana venea dimineata. Mama lor stia de acest lucru si nu se ingrijora de loc
( ROZALBA SI ROZALIA DE FRATII GRIMM)
selectie realizata de Luiza
„Chiar azi dimineata Garrone ne dadu o dovada de inima lui cea buna. Ajunsesem cam târziu la scoala, fiindca ma oprise profesoara de clasa I superioara, ca sa ma întrebe la ce ora ar putea sa vina la noi, acasa.
Profesorul nu venise înca si trei sau patru baieti necajeau pe bietul Crossi, baiatul cu parul rosu si cu mâna legata de gât, a carui mama e precupeata. Îl loveau cu liniile, îi azvârleau coji de castane în ochi si îi ziceau mereu;
— Ciungule, slutule! Unii îl imitau, în bataie de joc, cum îsi tinea mâna legata de gât.
Sarmanul baiat statea singur în fundul clasei si nu zicea nimic; însa se uita când la unul, când la altul, parca i-ar fi rugat, sa-l lase în pace. Dimpotriva ei se îndârjira si mai tare. Atunci Crossi începu sa se roseasca si sa tremure de necaz, dar tot rabda. Deodata, rautaciosul Franti se sui pe o banca si imita pe mama lui Crossi, cum îsi poarta cosurile cu zarzavaturi în mâini, când vine la poarta scolii, ca sa astepte pe fiul sau.
Multi baieti începura sa râda cu hohote; Crossi îsi pierdu cumpatul; apuca o calimara si o azvârli din toate puterile în capul lui Franti.
Franti îsi pleca repede capul, iar calimara lovi în piept pe profesorul care tocmai intra în clasa.
Toti scolarii alergara speriati pe la locurile lor. Profesorul îngalbeni si urcându-se la catedra îi întreba suparat:
— Cine a azvârlit? Nimeni nu raspunse. Profesorul întreba iarasi, ridicând glasul: Raspundeti, cine?
Atunci lui Garrone facându-i-se mila de bietul Crossi, se scula repede si zise hotarât: "Eu!". Profesorul se uita la el, se uita si la ceilalti scolari, pe care îi vazu ca stau minunati si zise cu glasul potolit:
— Nu este adevarat! El adaugase, vinovatul n-o sa fie pedepsit, sa se ridice!
Crossi se scula si zise înecat de plâns:
Ma bateau si ma batjocoreau; de necaz mi-am iesit din fire si am azvârlit cu calimara!
— Sezi, zise profesorul. Sa se scoale cei care l-au întarâtat. Patru elevi se sculara în picioare, plecându-si capul
— Ati necajit, le zise profesorul, pe un coleg care nu va facea nimic; ati batjocorit pe un nenorocit; ati batut pe un neputincios, care nu este în stare sa se apere. Ati facut una din faptele cele mai miselesti, care pot mânji o fiinta omeneasca! Sunteti niste nemernici! apoi coborî printre banci, lua de barbie pe Garrone, care statea cu capul în jos si se uita drept în ochii lui, zicându-i:
— Tu esti un suflet bun!
— Garrone, folosindu-se de împrejurare, sopti ceva la urechea profesorului care întorcându-se catre cei patru vinovati, le zise cu asprime: "Va iert!"
-„Cuore – Inima de copil” dupa EDMONDO DE AMICIS -
“Dar iata ca Gavroche vazu doi copii mai mici decat el, unul de vreo sapte ani, celelalt de cinci, destul de bine imbracati, care intrasera in pravalie. Era greu sa intelegi ce spunau, deoarece vorbeau amandoi deodata. Cel mai mic plangea intr-una, iar celui mai mare ii clantaneau dintii de frig. Barbierul se intoarse furios si, fara sa-i asculte, ii dadu afara, strigand dupa ei:
- Intra si astia fara nici un rost, numai asa, sa raceasca odaile oamenilor!
Copiii plecara, plangand. Intre timp, cerul se innorase si incepuse sa ploua marunt.
Gavroche se repezi dupa copii:
- De ce plangeti, broscoilor?
- N-avem unde sa dormim la noapte – raspunse cel mai mare.
- Paguba in ciuperci! Face sa plangi pentru asemenea fleacuri? Uite, prostutii! Si, ocrotitor, cu voce mangaietoare, el adauga:
- Veniti cu mine, picilor!
- Venim, domnule – raspunse cel mai mic. [...]
Trecand prin fata unei porti, vazu o mica cersetoare de vreo treisprezece-paisprezece ani, care tremura de frig.
- Sarmanica! N-are nimic pe ea! Tine, ia-l! zise el. Si scotandu-si salul cel calduros, il arunca pe umerii slabi ai cersetoarei.”
- “Gavroche si Cosette – Mizerabilii” dupa VICTOR HUGO -
selectate de Stefana
